De Dor


Zână, zână, doamnă Lună
Norii de pe cer adună!
Și-ntr-o plasă strânge stele
Să prinzi visurile mele!

Să le țeși în pânză deasă
Niciunul din ea să iasă!
Să le scoți doar pe la porți
Și să nu le-mparți la toți!

Să îmi fie spre soroc
Din cerul legat cu foc,
Să mă poarte peste șoapte
Pân’ la cel ce-așteaptă-n noapte!
Cel ce strigă și mă cheamă
Cel ce cântă până-n toamnă
Să-i dau apă de băut
Descântată cu-n sărut!
Să-i dau pita bine coaptă
Și să-i trec în zori, prin poartă!

Tu să-i spui să mă aștepte
Să aibă grijă la fete
Că-s viclene, multe, iele
Și-or vrăji ochii cu stele!
Mândră Lună, să nu-l lași
Potrivește-i bine pași!
Cărarea spre zori să bată
Spre-aceea care-l așteaptă!

Iar de sus, de printre astre
Dor să-i dai de dragoste
Nopțile să i le ții,
Zilele până o știi
Că nu-i casă să nu vadă
Doamna Lună colo-n vatră
Boț cu sare și mălai
Apă izvorâtă-n rai
Foc și clocot de arsură
Sete-nchisă într-o gură!

Zâna iarăși se făcu
Cântecu-i gătit acu’
Pentru Luna-mpărteasă
Sânzienelor crăiasă!
Ei i-am spus și i-am cântat
De cu zori, până-n serat!

Hora nouă se-nvârti
Prins în ea din nou vei fi!
Și în zori de te-oi trezi
Numele mi l-oi rosti!

Negura



Priviți printre gratii, prizonierii de ieri!

Cum cată în Roma, altarul tăcerii!

În lanțuri sunt strânși, ca fiarele nopții

Dar ochii cei veșnici caută cheile porții.

Priviți-i pe ei, voi, ce astăzi uitați

Și luați-le lanțurile, căci voi le purtați!

Iar gleznele lor, cu sânge și răni

Sunt astăzi covor, pentru-al patriei corn.

Din el ei rasună, cu el ei s-adună

Să-și ia înapoi, glia strabună...

Din poemul "Negura", Copwright De sabie și Neam Blog

De dor


Zână, zână, Doamnă Lună
Norii de pe cer adună!
Și-ntr-o plasă strânge stele
Să prinzi visurile mele!

Să le țeși în pânză deasă
Niciunul din ea să iasă!
Să le scoți doar pe la porți
Și să nu le-mparți la toți!

Să îmi fie spre soroc
Din cerul legat cu foc,
Să mă poarte peste șoapte
Pân la cel ce-așteaptă-n noapte!
Cel ce strigă și mă cheamă
Cel ce cântă până-n toamnă
Să-i dau apă de băut
Descântată cu-n sărut!
Să-i dau pita bine coaptă
Și să-i trec în zori, prin poartă!

Tu să-i spui să mă aștepte
Să aibă grijă la fete
Că-s viclene, multe, iele
Și-or vrăji ochii cu stele!
Mândră Lună, să nu-l lași
Potrivește-i bine pași!
Cărarea spre zori să bată
Spre-acea care-l așteaptă!

Iar de sus, de printre astre
Dor să-i dai de dragoste
Nopțile să i le ții,
Zilele până o ști
Că nu-i casă să nu vadă
Doamna Lună colo-n vatră
Boț cu sare și mălai
Apă izvorâtă-n rai
Foc și clocot de arsură
Sete-nchisă într-o gură!

Zâna iarăși se făcu
Cântecu-i gătit acu
Pentru Luna-mpărteasă
Sânzienelor crăiasă!
Ei i-am spus și i-am cântat
De cu zori, până-n serat!

Hora nouă se-nvârti
Prins în ea din nou vei fi!
Și în zori de te-oi trezi
Numele mi l-oi rosti!

Foto: http://romaniasphotos.blogspot.com

Interviu GoodRead.ro despre "De Sabie și Neam"



Despre volumul "De Sabie și Neam" m-a întrebat de curând, Diana de la GoodRead.ro! A fost o plăcere să povestim împreună despre cărți, litere, cuvinte, scriitori și istorie! Mai ales despre istorie! Le mulțumesc tuturor pentru această inițiativă! Este o adevărată plăcere să descoperi oameni încă interesați de poezie istorică, în ziua de astăzi!

Interviul îl poți citi aici!


De Sabie și Neam

Hello, Lume!

Am înscris acest blog,  pe site-ul GoodRead.ro!  Așadar, dacă îți place ce scriu, dacă îți plac fotografiile care însoțesc textele și versurile mele, dacă vrei să vezi și în continuare ce realizări minunate am, votează-mi te rog, blogul, pe site-ui GoodRead.ro!

Îți mulțumesc, Lume că mă citești, că îmi oferi la orice pas motive de inspirație, că ai încredere în munca mea, că vei căuta în continuare să vezi ce scriu și, mai ales, îți mulțumesc pentru că mă votezi!

Iar dacă, într-adevăr apreciezi ceea ce creez, te rog, dă mai departe de veste, tuturor celor pe care îi ai la suflet, și nu numai lor, că există această carte și că poate fi votată pe GoodRead.ro!
Thanks again!

Judecata


Când capul tău cel sfânt cădea ştii, eu
Plecat în munţi eram să-l rog pe zeu
Să mai întârzie roşeaţa pe câmpii
Să nu-l mai lase pe Traian 

Să calce în picioare morţii vii.

Dar oare tot Traian cădea în deznădejde
Când a văzut că ţara lui s-o pierde?
Când şi-a văzut copiii sfârtecaţi de lacrimi
Femeile ucise, bărbaţii puşi în lanţuri?

Şi oare tot Traian cădea din munţi
Neascultând de glasul celor Albi, cărunţi?
Unde erai tu, rege-al meu?

De ce mai rătăceai prin timp, cum fac şi eu?

Continuarea o poți citi comandând volumul "De Sabie și Neam"!

Umbra


Sunt porţile deschise la Sarmi în cetate
Şi vifor mai năpraznic se-abate tot mai tare.
Stihiile naturii sunt vis urât de noapte
În faţa lui Traian şi oastea-i „Libertate”!

Roma aşteaptă sânge şi capul cel măreţ
Să se rostogolească pe marmura cea rece.
Mândria tot loveşte, Traian iar stă semeţ
Iar dacul sfânt, nemuritor şi rece.

Văpaia se întinde şi-n scrum preface-n noapte
Şi sufletul cel Dac, un dac ce nu mai poate.
Marea de sânge, mormântul ce triumfă
Închide poarta Sarmi şi o preface-n umbră.

La răsărit, când cel biruitor dormea
Trădatul Decebal, în codrii, cu umbra lui tot rătăcea.
Căta să strângă oaste acolo sus în suflet
Şi neştiind că mii de ani a răscolit în umblet...

Moştenirea


Suntem pământ şi foc,
Dor şi noroc
Şi-n albia cea adâncă a timpului, urmăm prin vis
Un singur colţ de nemurire, crezând în paradis.

Suntem lumină şi iertare
Dar doar când sus un soare
Desface dintre raze
Săgeţi ce frâng iar oase.

Trâmbiţa o auzim dar nu se mişcă nimeni
Ţărâna să o scuture de nesfârşite molimi
Avem tot ce ne trebuie-n desagă
Fără să ştim că ţara asta ne e dragă!

Strămoşii ni-i vorbim prin vise
Dar înspre ziuă îi uităm şi pare-ni-se
Că nici nu i-am avut vreodat’
Ci numai alţii cu-mprumut ne-au dat!

Dar ce să vezi, ce zarvă mare, corbii
Vestesc iar zăngănit de săbii
De data asta capul cel sfânt nu mai păzeşte
Şi zarurile spun: că cine moare, nu iubeşte!

Taina


Ca să mă ştii, eu ţi-am adus în dar
O piatră lucitoare, desprinsă din altar.
Tu mâna îţi vei trece în curând
Peste-al meu trup, pământul meu cel sfânt!

Pedeapsa n-o pot lua, dar înlauntrul tău
Voi pune picături din sfânt sângele meu!
Să-ţi fie dorul dulce şi liniştea uşoară
Să fie numai ploaia cea care-o să doară!

O rană prea deschisă-n stâncă
Va strânge orice lacrimă a ta!
Lupul cel sfânt şi-nchis, priveşte în oglindă
La orice gest al tău şi la puterea ta!

Nu se dezice şi va implini
Tot ce tu încă nu iţi poţi dori.
Şi legământul tainic va afla
Lumina cea de aur, chiar din mâna ta!

Destinul


Am să te caut şi-am să te găsesc 
În pagini răsfoite cu versul cel ceresc 
Înlătur de la tine vine ce şi-acum 
Te fac să bătătoreşti acelaşi, vechiul drum. 

Sunt fiică dacă şi acum când vreau 
Voi învăţa tot rostul şi cum să readuc 
Credinţa sfântă ce-a pierdut-o acest neam 
Între trădări mărunte şi vine ce se-aduc. 

Am mântuirea-n palme şi rostul meu cel dac 
Va face să renască acum, sau poate peste-un veac 
Încrederea neţărmurită că ce e sfânt ne e pe plac 
Iar legiuirea morţii nu-i deloc un obicei, un dac. 

Şi sus în munţi, de voi primi acceptul 
Voi duce mai departe, acelaşi sfânt popor! 
Pe care-n veci, de printre piscuri el, ascetul 
Vegează-n nemurire, fără pustiu de dor!

Decembrie


Sărmanul sufletului tău
Cât bine i-a făcut, cât rău!
În sânge şi sudoare îţi spală azi ruşinea
Trăgând printre milenii siluirea, vina!

Sărman al meu, tu, rege dac
De 1 Decembre toţi oştenii tac!
Pe tine nu te recunosc şi-n ceaţă
În şcoli, din ne-nţelese cărţi te-nvaţă!

Of, împărate ce suspini şi respiri greu
Îţi e tărâna, legământul sufletului meu.
În noapte te ridici, printre ruine
Cătându-i alt(ui) popor trei neştiute vine:

Că-ţi cotropeau pământul, că-ţi omorau supuşii
Că aurul tău dac făcea Romei căluşii;
Să tacă pe vecie, n-ai ştiut să ţii
Onoare-acestui neam, acum plin de hoţii!

Sărmane suflete al meu
Ce să îţi fac să nu-ţi mai fie greu,
Mormântul- acestui neam ales de daci
Iar astăzi, împânzit doar de... ortaci!

Umbra


Pe drum, înspre înalta mea cetate
Urcând adânc, tot mai adânc în noapte
Trupul cel istovit răbdare mai cerea
Crezând că-n nesfârşit pe el lumea îl aştepta.

Şi sprijinit pe cale de un băţ
Urca plângând şi fără de dezvăţ
Dar sus, acolo, sărmanul trup, el nu ştia
Că noaptea cea din trup îi luase umbra sa.

Hălăduia la nesfârşit între tăcere şi-asfinţit
Tot plin de sânge şi de răni ce dor.
Dar nu mai tainic ca acel albastru dor
Ce nu-l lăsa şi din vechimi l-a chinuit!

Visa şi ziua, noaptea tot mai aprig
Că vântul de s-o risipi, s-o ridica din frig.
Şi că cetatea cea odat’ înfloritoare
Va răsări ca Phoenix, râzând din nou la soare.

Dar el, sărmanul, în urcuşul său
Nu-şi căuta decât un pat, mormântul sfânt al sufletului său
Unde să-şi poată oasele-odihni
De-ntinsa bătălie ce pare-a nu se mai sfârşi...

Sânziana


Trăia din Lumină.
Uneori, aştepta ca ea să se stingă
Pentru a simţi viaţa, în venele sale.

Rupea bucăţi de suflet
Pentru oricine
Arunca la gura sobei,
O poveste cu tâlc.

Uneori, ofta.
Iar noaptea, aştepta lumina vieţii următoare.

Căderea Daciei


 Piciorul meu a tot călcat
Peste cărări pe unde tu nici n-ai visat
Şi a umblat el zi şi noaptePână la Sarmi,în cetate.

Acolo Decebal şi-un zeu
Se tot rugau de altul, Dumnezeu
Să ia şi suliţa dar şi blestemul
Să plece Roma, cu îndemnul.

Să nu se-ntoarcă şi să cotropească
Nici Dacia cea Sfântă, nici glia strămoşească.
Şi din plămâni să nu ne smulgă
Nicicând, dorul nebun de ducă.

Dar mai presus de toate astea
Să nu ciuntească fruntea ţării, oastea.
Şi să nu calce nemurirea
Darul de preţ al dacilor, menirea.

Şi-atunci, acelaşi Dumnezeu
Uimit: “Of, cât de mult iubeşti, regele meu!
Îţi iau şi nemurirea şi menirea
Iar între timp învaţă să împărtăşeşti iubirea!”

“Dar nu asta mi-I voia şi Tu ştii!”
“Ei, vezi că gheaţa e subţire şi tu umbli
Fără să vezi dar mai ales să ştii,
Pe urmele unor pierduţi, tot pe cărări pustii!

Atunci, o şans-ai mai avea
Să vii tu mai târziu, tot înaintea Mea
Cu Forţa lor şi cu credinţa sfântă
A ultimului din popor dar şi din ciută.

Când vântul te va asculta,
Când noaptea-ţi va fi iar prietenă a ta
Când marea va vorbi cu glasul tău
Voi şti că înainte-Mi stă
Acelaşi sfânt popor al meu!

Naşterea Vieţii


Demult, într-un tărâm demult uitat
Se-ncumetă un soare blestemat
Să se înalţe iarăşi peste nori
Să rupă iar blestemul ce-l ţinea în sfori.
Flăcări şi raze ciocnitu-s-au apoi
Iar soarele cel blestemat
Întoarse faţa către noi.
Şi-n toiul unei nopţi adânci de vară
Un soare nou şi fără sfori

Pornit-a să apară.