Destinul


Am să te caut şi-am să te găsesc 
În pagini răsfoite cu versul cel ceresc 
Înlătur de la tine vine ce şi-acum 
Te fac să bătătoreşti acelaşi, vechiul drum. 

Sunt fiică dacă şi acum când vreau 
Voi învăţa tot rostul şi cum să readuc 
Credinţa sfântă ce-a pierdut-o acest neam 
Între trădări mărunte şi vine ce se-aduc. 

Am mântuirea-n palme şi rostul meu cel dac 
Va face să renască acum, sau poate peste-un veac 
Încrederea neţărmurită că ce e sfânt ne e pe plac 
Iar legiuirea morţii nu-i deloc un obicei, un dac. 

Şi sus în munţi, de voi primi acceptul 
Voi duce mai departe, acelaşi sfânt popor! 
Pe care-n veci, de printre piscuri el, ascetul 
Vegează-n nemurire, fără pustiu de dor!

Decembrie


Sărmanul sufletului tău
Cât bine i-a făcut, cât rău!
În sânge şi sudoare îţi spală azi ruşinea
Trăgând printre milenii siluirea, vina!

Sărman al meu, tu, rege dac
De 1 Decembre toţi oştenii tac!
Pe tine nu te recunosc şi-n ceaţă
În şcoli, din ne-nţelese cărţi te-nvaţă!

Of, împărate ce suspini şi respiri greu
Îţi e tărâna, legământul sufletului meu.
În noapte te ridici, printre ruine
Cătându-i alt(ui) popor trei neştiute vine:

Că-ţi cotropeau pământul, că-ţi omorau supuşii
Că aurul tău dac făcea Romei căluşii;
Să tacă pe vecie, n-ai ştiut să ţii
Onoare-acestui neam, acum plin de hoţii!

Sărmane suflete al meu
Ce să îţi fac să nu-ţi mai fie greu,
Mormântul- acestui neam ales de daci
Iar astăzi, împânzit doar de... ortaci!

Umbra


Pe drum, înspre înalta mea cetate
Urcând adânc, tot mai adânc în noapte
Trupul cel istovit răbdare mai cerea
Crezând că-n nesfârşit pe el lumea îl aştepta.

Şi sprijinit pe cale de un băţ
Urca plângând şi fără de dezvăţ
Dar sus, acolo, sărmanul trup, el nu ştia
Că noaptea cea din trup îi luase umbra sa.

Hălăduia la nesfârşit între tăcere şi-asfinţit
Tot plin de sânge şi de răni ce dor.
Dar nu mai tainic ca acel albastru dor
Ce nu-l lăsa şi din vechimi l-a chinuit!

Visa şi ziua, noaptea tot mai aprig
Că vântul de s-o risipi, s-o ridica din frig.
Şi că cetatea cea odat’ înfloritoare
Va răsări ca Phoenix, râzând din nou la soare.

Dar el, sărmanul, în urcuşul său
Nu-şi căuta decât un pat, mormântul sfânt al sufletului său
Unde să-şi poată oasele-odihni
De-ntinsa bătălie ce pare-a nu se mai sfârşi...